Azi vă spun, pe scurt, despre o trăsătură autistă: când sunt angrenat în small-talk, există riscul să răspund cam lent; nu pentru că nu sunt atent, ci din cauza sau datorită modului meu nativ de a procesa informația. Fiind autist, modul meu de procesare este unul în care un întreg nu poate fi priceput din prima.

Lumea este un cuvânt polisemantic și din punct de vedere metafizic o enigmă. Nu se poate vorbi de o unitate pură: există cel puțin două moduri de a te raporta la modul în care timpul există, timp ca obiectivitate vs timpul ca iluzie. Nu se poate vorbi de o autonomie radicală: tu ești tu exclusiv prin interacțiunea cu ceilalți și cu toate chestiile din jur care te alcătuiesc. Din aceste două motive, nu ne putem raporta simplist la realitate, adevăr, subiectivitate și tot așa.

Omul, prin a fi născut, se încumetă la a fi martor la multe. Înainte de a fi o persoană, membrul unei comunități sau cineva care o reneagă în favoarea a altceva, acesta pare a fi un observator, adică, un ceva care trece prin, are și experimentează stări conștiente. Conștiința sau mintea, adică acea instanță care are stări conștiente, le face pe toate acestea prin a fi într-un sau a fi un corp. Conștiința și corpul sunt simultan separate și unite. Astfel, nu se poate alcătui un punct de vedere absolut asupra raportului dintre observator, minte și corp. Din acest motiv, nu poate exista o interpretare totală prin care să ne auto-definim.

Compasiunea este ceea ce ne unește întrucât noi suntem noi înșine doar în măsura în care ne dăm voie să fim deschiși către ceea ce se află în jurul nostru, iar asta îi include, adesea, pe ceilalți. Nu obții o satisfacție cu adevărat îmbogățită când ceea ce tu obții este în detrimentul cuiva. Doar pentru că propria-ți minte nu pricepe consecințele acestui mod de a obține ceva, asta nu înseamnă că acestea nu există.

A mai trecut un an! Este timpul real sau este acesta o convenție intersubiectivă sau un produs al simțurilor? Niciuna, toate trei sau această întrebare este absurdă. Contează să ne răspundem la această întrebare? Tind să cred că da întrucât în ea stă cheia spre o înțelegere mai clară a trăirilor.

Să exiști într-o manieră autistă, să fii ceea ce ești însă altfel, este o provocare. Tu ai de suferit atunci când te afli într-o lume editată pentru a îi ajuta pe cei care sunt ceea ce sunt într-un mod diferit de al tău. Da, am făcut masking—nu mi-am dat seama de asta până acum. Nu am făcut masking pentru a face față la un ceva anume, în mod voluntar. Societatea și propriul inconștient m-au înfășurat într-o mască, iar astfel, metaforic vorbind, m-am dedublat prin a adăuga deasupra sinelui meu real un sine care se mișcă și se supune obiceiurilor tradiționale și contemporane.

Nașterea și moartea sunt concepte opuse, iar astfel, sunt tocmai în acest fel înrudite. Pe 14 noiembrie a fost ziua mea, iar la ora 23:30 a avut loc clipa nașterii mele. Astfel, a fost parcurs încă un ciclu subsumat unei serii de repetiții consecvente care se rostogolesc de la data nașterii până în prezent. Acestea sunt 27 la număr.

“Azi”, “mâine”, și “ieri”
— coordonatele poveștii care sunt.
Împărtășite, înăbușite, rescrise
și refăcute după fiecare amintire.

Iubirea și compasiunea sunt calități ascunse în genele noastre. Însă, viciile se adăpostesc tot în țesătura organică a naturii umane. […] Toate trăsăturile, atributele, care ne constituie firea se află, încă de la început, în formă latentă.[…] Așa cum afirmă Buddha, nu există un început sau final al lumii și al firii noastre întrucât nimic nu există într-o manieră intrinsecă, permanentă și lipsită de interdependență.

A fi sau a nu fi autist, asta este întrebarea, iar, dacă ești autist, cei din jur și-au pus problema existenței abilității cuiva de a deveni mai puțin sau deloc autist. Ce este autismul? Putem deschide Manualului de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale (DSM-V) și vedea termenul “TSA” care conține cuvântul “tulburare”, adică, termenul de dizabilitate mentală. Este autismul o dizabilitatate? Nu, întrucât ceea ce este “problematic” pentru calitatea vieții unui autist și a familiei sale nu este autismul, ci acele trăsături asociate diagnosticului “TSA” care vin din împletirea dintre mediul înconjurător și modul autistului de a putea învăța a fi integrat social, autonom și fericit. În esență, autistul are un mod diferit, decât cel al majorității, de a putea fi integrat social, autonom și fericit, din cauza unor factori biologici.

Ploaia de afară, din suflet, sau cea pe care o simți când dușul curge peste tine, cade uneori peste întreaga ta viață, ca și cum ai fi un om înecat sau ca și cum ai fi un pește pe uscat. Ce poate fi mai răcoros decât puțină frică, incertitudine, o doză de destabilizare? […] Însă ploaia o fi de vină? Sau, mai degrabă, vina—nu se poate vorbi de vină când intră atâtea în joc—stă pe umerii convingerilor noastre care, precum niște lanțuri de oțel, încearcă să oprească rocile din a înota prin râu.

Lansarea căștilor AirPods Pro 3 ne arată clar apariția unei ere în care cyborg-ul se manifestă în carne, metal și oase; o eră a utopiei sau a distopiei în care barierele lingvistice se disipă. Impactul abilității acestor căști de a-ți traduce instant din aproximativ orice limbă este unul radical, așa cum argumentează filosoful Mihnea Măruță în articolul său “Căștile care traduc: cinci consecințe”.

Procesarea corporală, care o include și pe cea afectivă, mi-a arătat că sunt diferit de colegii mei din clasele primare, că sunt exclus pentru că sunt diferit/greșit într-un anumit fel, că sunt atipic. Nu a fost nevoie ca cineva să îmi spună “bolnavule, autistule” pentru a mă simți inadecvat.

Unul dintre pașii cruciali în dezvoltarea mea a fost tranziția, de la a pricepe că am de făcut x la a înțelege de ce să fac x. Când eram destul de mic, cinci sau șase ani, cred, am remarcat clar tranziția, când am văzut, într-o enciclopedie pentru copii, un desen naiv cu muntele Kilimangioaro. Atunci am aflat de existența sa și, astfel, mi s-a încolțit idea că există o infinitate de informații de descoperit.

Dacă m-aș întoarce în copilărie, dintre tot ceea ce a adus nou centrul Horia Moțoi, eu aș fi implantat în mințile părinților mei idea de a folosi o intervenție asupra mea înainte ca eu să fi împlinit patru ani și le-aș fi implantat idea de a folosi principiile intervenției timpurii ESDM. Fiind diagnosticat la vârsta de trei ani, încă eram suficient de mic pentru a putea fi aplicată asupra mea intervenția Early Start Denver Model (ESDM); această metodă este aplicabilă copiilor între unu și patru ani.

Pentru a continua/a începe a fi și a fi în mod prosper este nevoie de a colabora, iar încurajarea colaborării se face (și) prin cultivarea coeziunii interumane, a unui simț de noi. Este important ca în cadrul acestei coeziuni să fie respectată proporția dintre diferențiere (individ) și unitate (grup).

Consecința epistemică a vulnerabilități radicale este că sporirea reală a cunoștințelor nu are loc în conformitate cu circumstanțele, tiparele și convingerile tale. Astfel, obținerea de cunoștințe necesită un risc și o provocare, adică, riscul ca tu să nu reușești sau să îți irosești timpul și provocarea de a găsi metode și idei noi.

Prin a fugi de propria vulnerabilitate și a te ascunde în costumul fantasmagoric al autonomiei totale, doar îți amplasezi instabilitățile în afara orizontului conștientului. Există o corelare între această fugă și convingerea împământenită prin educație că marginea propriului trup este aceeași cu marginea propriului sine. Corelarea dintre fuga de propria vulnerabilitate și convingerea cel puțin tacită că marginea propriului trup este și marginea propriului sine este că prin această convingere îți inoculezi impresia tacită că nu depinzi deloc de mediul din jur, iar această impresie te face să te simți absolut autonomă într-un mod tacit.