Plouă cu incertitudini. Este însăși această afirmație certă?

Ploaia de afară, din suflet, sau cea pe care o simți când dușul curge peste tine, cade uneori peste întreaga ta viață, ca și cum ai fi un om înecat sau ca și cum ai fi un pește pe uscat. Ce poate fi mai răcoros decât puțină frică, incertitudine, o doză de destabilizare, de lipsa unui ax geografico-cultural în această dinamică globală care ne acaparează fără să o mai putem desluși din cauza furtunii de informații false, de comments-uri, de trends-uri și conflicte, de iluzii. Suntem vulnerabili, mici precum atomii, însă mari precum melcii modificați genetic. Cum putem rezista a ne privi în oglindă după o zi în care nimic din ceea ce ne compun sentimentele nu ne mai permite a respira ușurați? Căci, dacă nu te poți așeza tu cu tine ca să fii acel tu care vrei să fii, sau măcar ceva care tinde către acesta, atunci, tu îți dorești doar să uiți de absolut toate care au fost și vor fi. Astfel, puși în fața inevitabilității căderii ploii, ne plângem de modul în care s-a scurs tot ceea ce credeam dăinuitor, de modul în care toate năzuințele au fost sau pot fi sfărâmate. Însă ploaia o fi de vină? Sau, mai degrabă, vina—nu se poate vorbi de vină când intră atâtea în joc—stă pe umerii convingerilor noastre care, precum niște lanțuri de oțel, încearcă să oprească rocile din a înota prin râu. Un om lipsit de așteptări este senin, căci nu a avut ce pierde. Însă, mai poți fi senin când ai ce pierde? Oare, chiar este benefic să fim senini? Nu știu dacă este tot timpul benefic să fim într-un anumit fel. Nu umblu cu absolutisme în buzunar. Există, din fericire, o cale de mijloc între seninătatea unei roci sau a unui petic de lână și strofocare unei ființe turmentate de propria vinovăție: În loc să încercăm a controla soarta, a schimba, în mod absolut, cursul tuturor atomilor, mai bine ne folosim de însăși schimbarea care înflorește pentru a modela cursul celor din jur astfel încât năzuințele noastre sau cele ce ne înconjoară să ne fie cât de cât blânde. Nu este vorba de a incanta pentru terminarea vremii inestetice, sau de a ne supune întreagă ființă la efortul torențial de a îngheța în ape antarctice pentru a nu ne mai fi frică de frig. Nicidecum! De fapt, este vorba despre fluxul propriilor stări. Cu cât opui mai multă rezistență la schimbarea și impermanența intrinsecă oricărei trăiri, cu atât vei fi mai strofocat de ceea ce va urma să fie și de ceea ce tu crezi, pe baza amintirilor tale, că va fi.