Memoria corporală, autism și imaginea de sine

Omul este receptiv, afectat și sculptat de mediu cu mult înainte de a grăi sau a arată cu degetul. Nivelul corporal nu are nevoie să îmbrace ceea ce trăiești în cuvinte pentru a putea pricepe impactul unui eveniment asupra sa. Memoria include nu numai amintirile, ci și dispozițiile tale. Aceste dispoziții includ modurile în care tu, în calitate de ființă întrupată, ai reacționat sau acționat.

Astfel, nu există o perioadă din copilărie în care ai fost ferit, prin propria ignoranță, de posibilitatea unei traume. Nașterea în sine este neplăcută. Există clipe pe care nu ți le poți (cel mai probabil) aminti însă care te-au șlefuit. Există informație stocată, există o dimensiune a memoriei care nu necesită amintiri pentru a putea acționa pe baza propriului trecut. Această memorie lipsită de amintiri adăpostește know-how-urile tale, iar această memorie este dimensiunea primordială cu ajutorul căreia poți naviga lumea în mod corporal.

Această memorie corporală nu se oprește vreodată și ne permite să acționăm rapid, pe bază de tipare. Astfel, memoria corporală ne ghidează atunci când gândirea conștientă și meticuloasă a neo-cortexului rămâne în urmă. Pe lângă rolul ei locomotoriu, memoria corporală facilitează procesarea inconștientă. Această procesare este rapidă, ușor de păcălit, automată și non-lingvistică, în timp ce procesarea conștientă este lentă, metodică și—de cele mai multe ori—lingvistică. Procesarea inconștientă conține know-how (a ști cum să), iar procesarea conștientă conține know-that (a ști că).

Procesarea corporală, care o include și pe cea afectivă, mi-a arătat că sunt diferit de colegii mei din clasele primare, că sunt exclus pentru că sunt diferit/greșit într-un anumit fel, că sunt atipic. Nu a fost nevoie ca cineva să îmi spună “bolnavule, autistule” pentru a mă simți inadecvat. Înainte de a afla, de la părinții mei, că sunt autist (ei mi-au zis că “am autism”), nu pricepusem că sunt o persoană încadrabilă într-un diagnostic. Cu toate acestea, mă simțeam inadecvat și ajunsesem la convingerea că ceva din mine mă face incapabil să fiu apreciat de ceilalți copii. Acestei auto-blamări i-a fost ușor să crească întrucât nu îmi puteam explica bullying-ul și dificultățile trăite. Dacă aș fi înțeles că nu sunt intrinsec greșit, ci doar diferit într-un anumit fel x și că, pentru cineva ca mine, validarea socială se obține într-un alt fel y, atunci impactul traumatic s-ar fi diminuat mult.

Însă, nu știu dacă acest insight ar fi avut loc dacă părinții mi-ar fi explicat, înaintea vârstei de nouă ani, că sunt autist. La vârsta de nouă ani, la o pizza în parcul Herăstrău, părinții mi-au revelat faptul că sunt autist. Din acel moment, deși inițial nu mi-a plăcut idea de a fi cineva diagnosticat cu o “tulburare”, totul a avut sens și asta mi-a dat o mare liniște emoțională. Liniștea a provenit din a-mi putea explica de ce am avut acest tip de copilărie, în locul uneia lipsite de confuzie și bully-ing. Memoria și receptivitatea corporală mi-au transmis ce a însemnat să fiu atipic, diferit, în afara normelor împământenite, fără a fi nevoie de cuvinte, de explicații. Astfel, explicațiile și descoperirea diagnosticului nu au făcut decât să mă ajute să mă înțeleg și să mă dezvolt. Din acest motiv, chiar mă bucur că părinții nu au amânat declasificarea diagnosticului.

Nu la multă vreme după ce am aflat că sunt autist, la câteva luni cred, datorită explicațiilor ajutătoare date de părinți, am reușit să mă raportez la acesta ca la ceva pe care am reușit să îi fac față, nu ca la ceva care m-a învins. Din acest motiv, priceperea propriului diagnostic a jucat doar un rol pozitiv și mi-a crescut încrederea în sine. Aceasta a crescut, cel mai mult, de la liceu în colo. În primul an de liceu am reușit să îmi fac primele prietenii durabile. La liceu imaginea pozitivă de sine a început să capete suficient contur pentru a deveni, treptat, o parte din mine. Iar de la facultate încolo am reușit, tot mai mult, să mă raportez la mine ca la o persoană neurodivergentă și independentă. Din acest motiv, mă bucur să împărtășesc din ceea ce propria experiență și filosofia m-au învățat.