Ce este și ce nu este autismul?

Introducere

A fi sau a nu fi autist, asta este întrebarea, iar, dacă ești autist, cei din jur și-au pus problema existenței abilității tale de a deveni mai puțin sau deloc autist. Ce este autismul? Putem deschide Manualului de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale (DSM-V) și vedea termenul “TSA” care conține cuvântul “tulburare”, adică, termenul de dizabilitate mentală. Este autismul în sine o dizabilitatate? Nu, întrucât ceea ce este “problematic” pentru calitatea vieții unui autist și a familiei sale nu este autismul ca atare, ci acele trăsături asociate diagnosticului “TSA” care vin din împletirea dintre mediul înconjurător neadaptat autiștilor și modurile autiștilor de a putea învăța a fi integrat social, autonom și fericit; aceste moduri țin atât de resorturile autiștilor cât și de felul în care le sunt predate acele competențe care le potențează autonomia. De asemenea, aceste trăsături asociate pot fi factori biologici distincți autismului în sine care duc, în mod necesar, la incapacitatea de a pricepe anumite aspecte ale lumii, adică, la un retard. 

Ce am zis mai sus și ceea ce voi articula mai jos nu constă în redarea unor concluzii atestate clinic sau prin prisma unei cutare analize psihologice, ci în efectuarea unor distincții care transpun ceea ce știm deja despre autism în terminologia adoptată de modelului social al dizabilității și paradigmei neurodiversității.

Modelul social al dizabilității

Modelului social al dizabilității are ca opus modelul clinic al dizabilității. Modelul clinic, cel mai familiar, este cel conform căreia autismul sau oricare alte neurodivergență este considerată o dizabilitate aflată în interiorul corpului acelui/acelei neurodivergent(e). În contrast, modelul social al dizabilității susține că o dizabilitate nu este situată în interiorul corpului, ci este rezultatul incompatibilității dintre nevoile persoanelor cu o anumită carență și felul în care este organizată, la toate nivelurile, societatea.

De exemplu, cei în scaun cu rotile necesită folosirea acestor scaune din cauza unei carențe. Carența acestora este că aceștia nu își pot folosi propriile picioare. Termenul folosit de Nick Walker în capitolul “Neurodivergence and disability” din cartea sa Neuroqueer Heresies, este “impairment”, însă nu am găsit în română un termen mai bun decât “carență”. Carența, de exemplu cea a unei persoane în scaun cu rotile, este acea proprietate obiectivă care necesită existența unui mediu ajustat. În absența unui astfel de mediu, persoanele cu un impairment devin persoane cu o dizabilitate. Astfel, dizabilitatea nu este, conform modelului social al dizabilității, o proprietate biologică, ci una care se constituie atunci când o societate nu are mijloacele de a integra persoane cu felurite carențe.

Din acest motiv, conform lui Nick Walker în acelaș capitol, persoanele autiste nu sunt intrinsec indivizi “disabled”, ci ei devin “disabled” atunci când ceilalți, prin lipsa mijloacelor adecvate de integrare, îi fac “disabled”. Astfel, autismul în sine nu este o dizabilitate, ci o anumită neurodivergență cu carențele sale însă care, prin lipsa unui mediu adecvat, devine “deasabled”. În concluzie, Distincția crucială făcută de modelul social al dizabilității este cea dintre “a fi disabled de către un anumit mediu” și “a fi o persoană cu un impairment.”

Ce este autismul?

Esența autismului este setul trăsăturilor constitutive acestuia și aceasta, așa cum o văd acum, constă într-o procesare mai intensă și focusată pe detalii în care se formează conexiuni între neuroni astfel încât apar oaze de activitate intensă care sunt conectate între ele într-un mod atipic. Pentru o perspectivă asemănătoare, vedeți articolul “What is autism?” al lui Nick Walker.

Trăsăturile esențiale și ne-esențiale ale autismului

În esență, autistul are un mod diferit, decât cel al majorității, de a putea fi integrat social, autonom și fericit, din cauza unor factori biologici. Acești factori pot să fie constitutivi autismului sau să fie adesea co-prezenți cu autismul. Factorii constitutivi sunt cei fără de care cineva nu mai este autist. Acești factori sunt încă medical imposibil de înlăturat și nici nu este dezirabil să se încerce înlăturarea acestora întrucât autismul, în sine, este doar un mod diferit de a fi fără a fi el, de fapt, cauza întârzierilor în dezvoltare adesea co-prezente. Întârzierile în dezvoltare apar din cauza trăsăturilor co-prezente, iar aceste trăsături co-prezente pot veni din tensiunea dintre mediul neurotipici și modul autist de a fi, din co-prezența unei alte neurodivergențe (e.g., ADHD) sau din cauza unor factori biologici distincți oricărei neurominorități și care duc, în mod necesar, la retard.

Concluzie

Din punctul meu de vedere, ceea ce are de îndeplinit orice tip de intervenție, indiferent de metodologie, pentru a ajuta acei autiști care întâmpină dificultăți în a coexista în mod autonom și fericit cu ceilalți, este ca aceste tipuri de intervenție să lucreze la diminuarea trăsăturilor asociate autismului, adică, la diminuarea acelor trăsături care nu fac parte din esența acestuia. Această intervenirea trebuie să nu își propună ca autismul în sine să fie diminuat întrucât trăsăturile autismului în sine nu sunt, în sine, o incapacitate de a fi integrat.

Bibliografie

Nick Walker 2021, “NEUROQUEER HERESIES: Notes on the Neurodiversity Paradigm, Autistic Empowerment, and Postnormal Possibilities”