Vulnerabilitate și posibilitate

Prin a fugi de propria vulnerabilitate și a te ascunde în costumul fantasmagoric al autonomiei totale, doar îți amplasezi instabilitățile în afara orizontului conștientului. Există o corelare între această fugă și convingerea împământenită prin educație că marginea propriului trup este aceeași cu marginea propriului sine.

Prin termenul sine, nu mă refer la un hocus pocus sau la un suflet, ci la acea chestie care are senzații, percepții, emoții, gânduri, ș.a.m.d. Când susțin că sinele tău nu are aceleași margini ca propriul trup/organism, am în vedere teza conform căreia sinele se extinde în afara trupului și are părți care se alfa în mediul învecinat trupului; astfel de părți ar fi cele care participă în procese extinse ale propriei cogniții. Prin procese extinse mă refer la cele care ar avea loc doar prin interacționarea bidirecțională dintre organism și mediul.

Corelarea, menționată anterior, dintre fuga de propria vulnerabilitate și convingerea cel puțin tacită că marginea propriului trup este și marginea propriului sine este că, din cauza acestei convingeri, îți vine mai ușor să îți inoculezi tacit impresia că nu depinzi deloc de mediul din jur, iar această impresie te face să te simți tacit absolut autonom. Însă, în multe situații, fără să îți dai seama, ești mai puțin autonom decât vrei să crezi întrucât nu poți să nu depinzi de chestii exterioare. De exemplu, când te afli într-un oraș nou, pentru a merge relaxat, ai nevoie să te ajuți de și să te lași ghidat de Google Maps. Un alt exemplu, creierul, pentru a putea supraviețui, indiferent de creativitatea acestuia, trebuie să participe la acțiuni și experiențe senzoriale cât de cât corelate cu chestii exterioare, iar experiențele senzoriale care nu sunt corelate cu chestii exterioare sunt halucinații, nu percepții; astfel, nu poți percepe fără a fi în contact cu mediul din jur. De asemenea, nu ai putea face multe dintre acțiunile pe care azi le consideri atât de firesc precum aprinderea becului, folosirea internetului și mersul la supermarket, dacă mediul înconjurător nu ar fi fost deja configurat corespunzător prin forțele planetei pământ și ale urmașilor.

Argumentul meu, sugerat prin aceste exemple, este că depindem adesea de mediul înconjurător și că această dependență crește legitimitatea tezei conform cărei majoritatea proceselor cognitive sunt extinse. Această teză este afirmată mai ales de cercetătorii din domeniul radical embodied cognitive science. Pentru o argumentație riguroasă a tezei că există (multe) procese cognitive extinse, recomand Radical Embodied Cognitive Science (Anothony Chemero 2009) și Ecology of the Brain (Thomas Fuchs 2018).

Indiferent de plauzibilitatea tezei existenței sau a răspândirii ridicate a proceselor cognitive extinse, ceea ce stă în picioare, dintre cele tastate mai sus, este certitudinea vulnerabilități întrucât depindem tot timpul de chestii din jur: fără oxigen, hrană sau apă nici unul nu ar putea rezista pe această lume; fără ajutorul altora sau a unei tehnologii, tu nu ai putea face mai mult decât ți-ar permite propriile mâini și picioare.

Îmbrățișarea asertivă a vulnerabilității

Existența ta într-o lume care nu este obligată să îți respecte nevoile și poftele aduce cu sine posibilitatea ca cineva sau ceva să îți facă viața mai neplăcută și complicată. Faptul că nu poți să nu depinzi de o astfel de lume te face radical vulnerabilă: ai putea suferi sau muri în orice clipă. De asemenea, tu nu poți face mai mult decât poți face pentru a-ți stabili direcția. Din cauza acestei limite intrinseci, așa cum zic și stoicii, nu ai de ce să te frămânți pentru ceea ce nu poți schimba. Vulnerabilitatea menționată mai sus nu poate fi eliminată nici dacă devii un elf sau orice alt tip de ființă foarte puternică întrucât nu poți fi absolut autonom atâta timp cât te afli într-o lume, atâta timp cât poți fi afectat, ai putut fi afectat sau vei putea fi afectat măcar de o chestie. Astfel, vulnerabilitatea este o condiție care te va urmări toată viața. Din acest motiv, a nu nega existența vulnerabilității și a învăța să te adaptezi la ea este necesar pentru a-ți spori bunăstarea.

Modul potrivit de a te adapta la propria vulnerabilitate este cel asertiv, adică, cel în care nici nu te lași doborât de posibilitățile negative care te pot năpădi, dar nici nu minimizezi impactul vulnerabilității tale asupra ta. Cu alte cuvinte, îmbrățișarea asertivă a vulnerabilității este calea de mijloc. Pentru a putea discerne între minimizarea sau catastrofizarea vulnerabilității existențiale, este nevoie să pricepi care este impactul ei real asupra ta.

Consider că vulnerabilitatea are două consecințe cheie:

• pentru fructificarea maximă a cunoașterii este necesară sporirea constantă a întâlnirii cu necunoscutul și diminuarea fricii de necunoscut.

• pentru a trăi (mai) voios este necesară auto-eliberarea din cușca constrângerilor impuse de convingeri limitative—e.g., “pot fi împlinit dacă și numai dacă simt plăcere”—și acceptarea imprevizibilului, incontrolabilului și a diferitului. Pentru auto-eliberarea și acceptarea menționată anterior, consider că o parte din soluție constă în sporirea curiozității și a explorării de pasiuni și posibilități în pofida constrângerilor exterioare.

O concluzie

Vulnerabilitatea radicală face ca propria existență să implice o alteritate și incompletitudine— un altceva de care depinzi și pe care nu îl poți pricepe (în totalitate). Astfel, existența te pune în situația în care ai nevoie să te expui la experiențe, obiecte și persoane care îți sunt mai mult sau mai puțin străine și stranii și care te fac să te schimbi prin a renunța (tacit) la părți din tine și a incorpora (tacit) altele. Oricum nu ai de ales întrucât tu automat renunți la părți din tine când te schimbi sau te schimbă mediul.

Tu nu ești un tu solid întrucât forma ta, din cauza vulnerabilității existențiale, fluctuează și în funcție de ceea ce existența îți aruncă în cale. Tu ești și o multiplicitate care se metamorfozează într-o mare de multiplicități care sunt proliferate de diferența pură (Deleuze and Guattari 2013). Consider că diferența pură este ea însăși potențialitatea care face posibilă existența a ceva și a existenței însăși și că diferența pură, adică potențialitatea, precede existența și actualitatea întrucât imposibilitatea a ceva împiedică existența acelui ceva, iar acest impact al imposibilității asupra existenței s-ar aplica și asupra existenței însăși.

Bibliografie

Chemero, Anthony. 2009. Radical Embodied Cognitive Science. A Bradford Book. Cambridge, Mass: MIT Press.

Deleuze, Gilles, and Félix Guattari. 2013. A Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia. Translated by Brian Massumi. Bloomsbury Revelations Series. London New York Oxford New Delhi Sydney: Bloomsbury Academic.

Fuchs, Thomas. 2018. Ecology of the Brain: The Phenomenology and Biology of the Embodied Mind. International Perspectives in Philosophy and Psychiatry. Oxford: Oxford University Press, Incorporated.