Eu chiar sunt autist
Acest articol pleacă de la postarea mea pusă pe Facebook săptămâna trecută:
Aruncarea cuvântului "autist" în spațiul public fără a înțelege experiențele trăite, structurile sociale și substraturile semantice care stau în spatele acestui cuvânt arată o lipsă de igienă lingvistică. Vorbesc de igienă pentru că vorbirea și scrierea atentă țin de o responsabilitate crucială întrucât cuvintele de astăzi croiesc forma faptelor de mâine. Noi, prin ceea ce rostim, propagăm un întreg "fel de a fi pe lume" care se multiplică, metamorfozează și sedimentează. Poeții au dreptate când atribuie cuvintelor o forță aparte. Cuvântul "autism" este numele unei atipicalități neuronale, i.e., o neurodivergență, cu avantajele și dezavantajele sale date de contextul social în care suntem situați. Autismul are multe forme, fiind un spectru — de la autism sever la înalt funcțional—, iar multe genii au fost genii datorită focusării intense și procesării diferite cauzate de propriul autism, e.g., Temple Grandin, Stephen Wiltshire, Albert Einstein, Nicola Tesla, Ludwig Wittgenstein, Immanuel Kant, Issac Newton, Wolfgang Amadeus Mozart și Leonardo da Vinci. Sunt de acord cu mișcarea neurodiversității, nu poți separa autismul de persoană. Astfel, technic vorbind, o persoană nu are "autism" sau "tulburare de spectru autist", ci "este autistă". Însă, dat contextul actual, acest cuvânt a fost aruncat peiorativ și cu un grad ridicat de ignoranță.
Spațiul public este simultan al nimănui și al tuturor, este un nisip mișcător în care vocile noastre adesea se întortochează formând sau fiind atrase de poli mai mici sau mai mari de opinie; există multe voci dispersate care converg în fluvii mediatice care se disipă în râuri. Este vorba despre un tipar nonlinear și descentralizat precum cel al unui rizom. Ceva amplasat în spațiul public este ceva comunicat de cineva undeva unde oricine l-ar putea accesa. Acest spațiu aproape că nu are margini, cu excepția unor limitări practice sau etice, iar din acest motiv, spațiul public duce cu sine o vulnerabilitate și libertate radicală. Inclusiv dacă vorbim despre o poză, un videoclip cu animale sau o anecdotă, acestea contribuie la transmiterea unor lanțuri de impresii cu impact subtil. Devenim ceea ce consumăm gastronomic, mediatic, cultural, academic, etc. În acest articol, mă voi focusa pe responsabilitatea oricărei acțiuni publice și pe substraturile înconjurătoare rostirii cu intenție peiorativă a cuvântului "autist".
Eclipsarea responsabilității intrinseci oricărei comunicări are loc tot timpul din cauza banalității și necesității constante a propagării informației, fie vorbită, fie scrisă, fie nonverbală și tot așa mai departe. Poate fi ameliorată eclipsarea, însă nu oprită, precum eroarea, uitarea, auto-decepția, etc. Omenirea nu poate fi perfectă întrucât fiecare dintre noi suntem intrinsec limitați. Banalizare apare din cauza auto-decepției în care, în cadrul propriilor impresii, devalorizăm forța unei chestii. Astfel, forța chestiei se tot propagă în întuneric lovind sau vindecând în tăcere. Folosirea peiorativă a cuvântului "autistic" implică folosirea unei etichete, iar etichetele apar din lene, ignoranță sau răutate. Prin lene mă refer la satisfacerea excesivă a instinctului de conservare a resurselor proprii. Ignoranța este inevitabilă, iar impactul negativ al acesteia constă în a nu știi cum să acționăm astfel încât să ne atingem țelurile: atât la nivel individual cât și colectiv. Având în vedere ignoranța, tot ceea ce putem face este să îi scădem intensitatea. Răutatea este indiferența radicală în față de ceilalți sau exercitarea intenționată a unei acțiuni pentru a îi răni pe ceilalți. Nu contează dacă vătămarea fizică sau psihică a acestora este un țel intermediar sau final, tot răutate se numește. Susțin că folosirea peiorativă a cuvântului "autist" provine din lene, ignoranță sau răutate din următoarele motive: Dacă cineva nu ar fi leneș, atunci acel cineva și-ar depune energia pentru a fi atent astfel încât să nu ignore trăirile intense ale multor părinți și copii. Dacă cineva nu ar fi ignorant, atunci acest cineva ar știi când folosirea cuvântului "autist" este peiorativă sau nu și ar știi că folosirea peiorativă a acestui cuvânt demască lene sau răutate. Dacă cineva nu ar avea răutate, atunci acest cineva nu ar putea comunica ceva pentru a îi face rău cuiva.
Banalizarea, fiind un act de auto-decepție, intrinsec implică ignoranța, indiferent dacă lipsa de cunoaștere vine din nepăsare, conflicte interioare, incapacitate sau altceva. Din nefericire, cu toții suntem infinit de ignoranți întrucât suntem ființe limitate, indiferent de IQ, competențe sau statut social. În concluzie, ignoranța, banalizarea, auto-decepția și maximizarea ilicită a conservării energiei sunt interconectate și fac parte din felul nostru de a fi. Însă, putem scădea intensitate lor prin a face tot ceea ce stă în puterile noastre. În ce constau aceste "puteri"? Acestea constau în cumulul total de condiții, de la voință și procese biologice până la obișnuințe și mediul înconjurător. Pentru că voința este o resursă limitată, recomand focusarea pe obișnuințe, eficientizarea activităților și transformarea mediului înconjurător.
Utilizarea peiorativă a cuvânt "autist" nu este permisibilă moral, iar o persoană care l-a folosit astfel, inclusiv din greșeală, trebuie să își ceară scuze și să nu o mai facă.
