Vulnerabilitate și cunoaștere

“pentru fructificarea maximă a cunoașterii este necesară sporirea constantă a întâlnirii cu necunoscutul și diminuarea fricii de necunoscut.”

— din articolul meu anterior “Vulnerabilitate și posibilitatea”

Consecința epistemică a vulnerabilități radicale este că sporirea reală a cunoștințelor nu are loc în conformitate cu circumstanțele, tiparele și convingerile tale. Astfel, obținerea de cunoștințe necesită un risc și o provocare, adică, riscul ca tu să nu reușești sau să îți irosești timpul și provocarea de a găsi metode și idei noi.

Pasul decisiv pentru a obține cunoștințe este să devii confortabil, cât de cât, cu incertitudinea și dubiul întrucât acestea sunt însăși cele care îți permit să avansezi (Feynman 1963, 22-24). Lucrurile stau astfel întrucât dacă totul ar fi clar și cert, atunci nu ai avea de ce și unde să avansezi. Dacă îți place să te minți, în mod tacit sau explicit, că totul este clar și cert, atunci tu te privezi însăși de obținerea conștiințelor. Însă, adevărată putere de a face chestii cu ajutorul a ceea ce știi nu apare atunci când doar ai impresia că știi. Unul dintre motivele pentru care îți place să te minți (tacit) că știi ceva—me included—este că îți place să te simți capabil și în siguranță. Însă, de fapt, pentru a deveni mai capabil și mai apt de a face față adversităților, ai nevoite tocmai de expunerea la incertitudine. Partea bună este că expunerea la incertitudine nu este în mod intrinsec înspăimântătoare, poate fi adesea plăcută datorită curiozității. Procesul de căutare, de săpare, de descoperire, este plăcut și revigorant—nu neapărat rezultatul final. Unde ar mai fi “drive-ul” și progresul venit prin exercitarea acestuia dacă toate răspunsurile ne-ar fi livrate instant? Nicăieri.

În secțiunea următoare, descompun procesul de obținerea a cunoștințelor și identific factorul cheie care catalizează obținerea cunoștințelor. Unele dintre cele tastate mai jos pot părea banalități, însă sunt necesare pentru a identifica factorul cheie catalizator.

Procesul de obținere a cunoașterii

Despicarea firului în patru

Pentru a ajunge la cunoștințe noi, ai nevoie să inițiezi procesul de căutare al acestora, adică, ai nevoie să te uiți în jur sau să analizezi, iar atunci când te uiți în jur sau analizezi, tu intri în contact cu ceva nou. Dacă nu ar fi astfel, atunci obținerea de cunoștințe nu ar mai fi o activitate care ar putea duce la rezultate. Într-adevăr, nu există o metodă universală care să garanteze tot timpul obținerea de rezultate, însă există un element comun oricărui proces de cunoaștere, respectiv intrarea în contact cu ceva nou prin intermediul unei modalități care te face să percepi ceva nou. Îndată ce percepi acel ceva pentru a obține o cunoștință nouă, adică pentru a-l putea pricepe, trebuie să te folosești de informație pe care deja le ai; este necesar să te folosești de ele ca să legi conținutul necunoscut de cel cunoscut. Fără această legătură, necunoscutul ar rămâne necunoscut, ar rămâne neînțeles.

Deși contează metoda prin care intri în contact cu un conținut nou, iar apoi, metoda prin care legi acest conținut cu cel deja avut, cheia nu stă în a ști aceste metode, ci în a căuta chestii noi, inclusiv în a căuta astfel de metode. Nu știi de la început aceste metode, cu excepția unor dotări din naștere care îți permit să înveți, memorezi, gândești, ș.a.m.d. Astfel, le ai de descoperit, iar pentru a le descoperi, trebuie să le cauți.

O concluzie

Cheia crucială care proliferează cunoașterea constă în activitatea de a căuta, nu într-o metodă anume, adică nu într-o anumită cunoaștere despre cum să cunoști. Pare banal, însă acest fapt este crucial întrucât îți arată că prin exercitarea cât mai frecventă a căutării de chestii noi, tu obții din ce în ce mai mult cunoștințe, tu obții inclusiv cunoștințe despre cum să obții (mai rapid) cunoștințe, iar aceste cunoștințe despre cum să obții cunoștințe catalizează eficiența și calitatea căutării. Astfel, însăși obținerea cunoștințelor este încetinită atunci când activitatea de căutare este sistematic amânată în favoarea fortificării (exacerbate a) metodelor de obținere a cunoștințelor.

Consider că, de cele mai multe ori, amânarea frecventă a căutării vine din faptul că nu îți dai seama ca nu știi ceva, iar astfel nici nu îți dai seama că îl ai de căutat. Spus altfel, supraestimezi ceea ce știi. Te oprești prea devreme. Tu crezi că deții deja răspunsul întrucât undeva în sertarele cu convingeri se află conținuturi precum “este evident că X”, “toată lumea știe că X”, “(eu) nu pot concepe că Y nu decurge din X, iar din acest motiv, Y decurge în mod necesar din X”. O metodă pentru depistarea a ceea ce nu știi însă credeai că știi despre X este cea de a încerca să îți explici în mod scris și în termenii cei mai clari și simpli ceea ce crezi că știi despre X, iar chestiile pe care nu le-ai putut explica astfel sunt cele pe care tu nu le știi și le ai de căutat (o variantă simplificată a metodei Feynman). De asemenea, adesea se întâmpla ca ceea ce te oprește să avansezi nu este în fața ochilor, ci fix acolo unde nu te-ai gândit că poți să-ți întorci capul.