M-am copt printr-o serie lungă de clipe într-o manieră aproape involuntară. Tot timpul pot avea intenția să decid și de foarte multe ori am și decis. Însă, toate aceste decizii și modurile în care mi-au șlefuit identitatea au fost influențate de râuri neuronale inconștiente. Nu știu exact cum am ajuns aici și nu știu unde voi ajunge.

Aruncarea cuvântului "autist" în spațiul public fără a înțelege experiențele trăite, structurile sociale și substraturile semantice care stau în spatele acestui cuvânt arată o lipsă de igienă lingvistică. Vorbesc de igienă pentru că vorbirea și scrierea atentă țin de o responsabilitate crucială întrucât cuvintele de astăzi croiesc forma faptelor de mâine.

Tot ascultând muzică în ultima vreme, mi-am pus întrebarea dacă muzica simplă și elegantă este superioară sau nu celei experimentale care jonglează mult între ritmuri folosind multe note și acorduri neobișnuite. Evident, nu m-am lăsat până când nu am analizat cu "neocortexul" dacă, pe lângă subiectivitate pură, există un motiv pentru care să nu înclin balanța spre una dintre cele două tipuri de muzică.

Senzația existenței unui compas universal care ghidează clar și ferm convingerile tuturor aparține exclusiv trecutului. Linia de demarcație dintre opinie și cunoaștere este blurată și adesea ștearsă. Trăim într-o hiper-realitate izvorâtă din eficiența formidabilă a producerii de informații.

Chestiile nu constituie un simplu fundal pe care îl folosim, adică, pentru a ne poziționa în față de ele și în față de noi într-un mod armonios, este nevoie să nu le tratăm (doar) ca pe niște unelte (sau potențiale unelte). Chestiile au, în mod metaforic, viața lor. Chestiile, când le folosim, când le transformăm, etc., pot fi tratate cu blândețe, fermitate și precizie. Prin a fi atenți la ele, descoperim noi moduri prin care le putem modela și ne putem modela odată cu ele.

Celălalt nu este o limită, ci cineva alături de care poți înflorii. Intimitatea intersubiectivității o numesc căldură, compasiune sau prietenie. Când această intimitate are loc, raportările fiecăruia la el însuși și la ce este în jur converg într-un spațiu comun în care, parțial, eul devine un noi.

Am fost duminica trecută la filmul Perfect Days (Zile Perfecte) care mi-a plăcut chiar mult. Plecând de la starea pe care mi-a lăsat-o am coagulat idei. Filmul funcționează, în acest articol, ca pretextul scrierii unui eseu despre diferență, repetiție și interpretare.

Să sesizăm vidul dintre lucruri, să plimbăm privirea în jurul obiectelor, în loc să o amplasăm doar pe obiecte, ne poate conferi acel spațiu-timp propice creativității. Vidul este golul care permite paharului și ușii să inspire și expire obiecte. Fără vid nu ar exista schimbare.

Privit din perspectiva întregii săgeți a timpului, momentul prezent nu va mai fi prezent, nu va mai fi concret și intens. Astfel, intensitatea și concretețea unei trăiri nu ține doar de factori psihici sau externi, ci și de poziționarea temporală a trăirii.

Creierul este un ocean de “fire” întortocheate care nu pot fi cu adevărat împărțite în bucăți care funcționează independent  (Kana 2022, 112-113). În literatura de specialitate, aceste bucăți sunt numite regiuni neuronale, iar o rețea neuronală este un grup de “fire” care colaborează des pentru îndeplinirea unor funcții comune.

În articolul anterior am prezentat ipoteza neuroștiințifică a ceea ce este autismul și am descris care părți din creierul lor sunt adesea diferite. Mai jos voi prezenta, succint, alte informații despre creierul autist.

Neuroștiința contemporană a creierului autist a dus la articularea ipotezei cognitive a conectivității perturbate, eng., disrupted connectivity hypothesis. Ipoteza susține că autismul este caracterizat printr-o conexiune slăbită între circuitele neuronale fizic îndepărtate și printr-o conexiune întărită între circuitele fizic apropiate. Conform acestei ipoteze, procesarea ansamblului (e.g., socializarea, anticipare pe termen lung, flexibilitatea) ar fi deficitară, iar procesarea detaliilor (e.g., performanța vizuală și auzul absolut) ar fi sporită.

Uneori, viața ni se derulează precum un film mental pe repeat întrucât felul în care pricepem este șlefuit de tipare care, precum niște filtre, ne pot inocula impresia că avem obstacole, obligații și probleme pe care nu le avem de fapt.

Pe lângă mărimea noastră minusculă, suntem amplasați într-un labirint complex de configurații neuronale, obișnuințe, paradigme și relații interumane. Totul ar fi putut să fie complet altfel. Am fi putut să nu fim. Indiferent de conținutul trăirilor noastre, ele conțin ceva care ne poate îmbogăți. Determinare, speranță, conștientizare, fascinație, contemplare, beatitudine se pot găsi sau pot fi potențate în oricare moment.

Autismul nu este ceva pe care îl ai ci este un mod specific de a fi. Nu există o margine între ceea ce sunt și autismul meu. Când spun că trăsăturile mele autiste nu sunt o problemă, spun că accept existența lor și că le văd ca pe un punct de plecare în felul în care mă raportez la ceea ce fac sau gândesc.