A fi și a fi cu ceilalți
Privind înapoi pe axa propriei vieții și dând backwards cât de mult poți, ajungi la un prim punct confuz care nu are nici o explicație; memoria te redă pe tine ca și cum ai fi apărut din nimic, un vid îți înconjoară prima amintire. Din acest nimic a apărut acest simț de tine însuți. Încă din uter, a fi a însemnat a fi cu ceilalți, respectiv, cu mama și cei care au influențat-o. După naștere, această inter-dependență să lărgește, dându-ți voie să te dezvolți. Coagularea unei personalități, inteligența emoțională, dezvoltarea limbajului sunt strâns legate de cei din jur. Astfel, a fi înseamnă și a fi cu ceilalți. Indiferent dacă ești izolat sau nu, nu te poți rupe de raportarea la și posibilitatea întâlnirii cu un altul. Printre filosofii din ramura în care m-am specializat, respectiv cea a curentului din secolul 20 numit fenomenologie, Husserl și Levinas sunt cei care au venit cu insight-uri fundamentale despre această interdependență numită intersubiectivitate.
Acesta nu este un articol despre Husserl sau Levinas, ci despre inter-subiectivitate; nu dintr-o perspectivă academică, ci una a modului în care ar trebui să trăiesc această legătură fundamentală. Celălalt nu este o limită, ci cineva alături de care poți înflorii. Intimitatea intersubiectivității o numesc căldură, compasiune sau prietenie, atunci când nu capătă dimensiuni romantice sau parentale. Când această intimitate are loc, raportările fiecăruia la el însuși și la ce este în jur converg într-un spațiu comun în care, parțial, eul devine un noi. Convergența are loc atunci când atenția fiecăruia este îndreptată către celălalt. Astfel, uneori ne raportăm în mod direct la un punct de referință extern și ne coordonăm acțiunile și trăirile în funcție de acest punct; punctul ne poate atât aliena cât și împreuna. Este fascinant să fii atent și alături de ceilalți întrucât nu ai putea niciodată să ajungi să fii mai mult decât ești tu și mai mult decât un tu printre alții.
Există momente în care uit cât de fascinant și frumos este să mă deschid către un altul, momente în care în loc să ascult sunt prea preocupat să îmi aud propria voce și să o împopoțonez. Însă, când îmi amintesc că nu pot fi mai mult decât eu însumi de unul singur, că sunt intrinsec limitat și că fiecare trăiește în universul său, devin conștient de importanța cultivării receptivității la cei din jur. Ceea ce am de învățat este să ascult cu întreaga mea ființă.
