Topografia temporală a existenței

Tot timpul trăim realitatea în mișcare pentru că viitorul se metamorfozează în prezent și prezentului se metamorfozează în trecut. Pentru a ne adapta la această metamorfoză, avem nevoie să anticipăm, măcar la nivel instinctiv, viitorul. Prezentul este acel punct temporal pe care îl percepem și în care acționăm consultându-ne implicit sau explicit, mai mult sau mai puțin, cu informațiile deja primite și anticipările noastre.

Prezentul ne este dat în trăirea ca ceva care durează mai mult sau mai puțin. Durata este un flux continuu în care obiectele și inclusiv noi înșine ne suntem dați ca entități ale căror proprietăți se schimbă. Schimbarea este inerent ambiguă întrucât o entitate care se schimbă nu este nici un A și nici un B, ci între A și B. Mașina, când se mișcă, nu este aici sau acolo, ci între aici și acolo. Ambiguitatea schimbării îngreunează formarea anticipărilor care se adeveresc. Fluxul timpului face ca existența, în mod necesar, să fie și confuză. Pentru a diminua confuzia, noi împărțim acest flux în unități cuantificabile prin măsurarea intervalelor dintre două evenimente.  În prezent, ceasurile electrice redau timpul așa cum este măsurat de ceasurile atomice. În fizica Newtoniană, timp este conceput ca schimbare. Însă, odată cu teoria relativității a lui Einstein, timpul este descris în fizică ca fiind o dimensiune a lumi ne-separabilă de cele trei dimensiuni geometrice clasice (lungime, lățime și înălțime). Astfel, timpul ar există în mod geometric și tot ceea ce a fost și tot ceea ce va fi ar există deja din două motive. Primul motiv, teoria relativității concepe călătoritul în timp ca pe ceva sigur posibil. Al doilea motiv, teoria relativității nu concepe timpul ca schimbare, ca un flux.

Concretețea și intensitatea existenței proprii, așa cum ne este dată în trăire, ne este alterată de timp. În oricare trăire, fluxul prezent se află într-o relație diferită cu viitorul, prezentul și trecutul. În relația cu viitorul, fluxul este deschis spre o potențialitate care nu ne este încă dată ca ceva real. În relație cu prezentul, fluxul are un conținut modificabil. În relație cu trecutul, fluxul își lasă trăirile constant în urmă; aceste trăirii devin inaccesibile, zici că ar fi fost închise într-un seif etern. Fluxul temporal al trăirilor înțeles în dinamica sa ne scoate din perspectiva naivă în care ne raportăm la conținutul unei trăiri exclusiv prin prisma prezentul. Un eveniment din trecut a fost, la un moment dat, un eveniment prezent, un eveniment intens, un eveniment care ne-a vizat în mod direct. Însă, după ce un eveniment trăit s-a scurs în trecut, acesta nu ne mai este dat ca real și intens și nu ne mai impactează direct. Cu toate acestea, evenimentele trecute ne poate impacta indirect prin felul în care ne-au croit prezentul.

Privit din perspectiva întregii săgeți a timpului, momentul prezent nu va mai fi prezent, nu va mai fi concret și intens. Astfel, intensitatea și concretețea unei trăiri nu ține doar de factori psihici sau externi, ci și de poziționarea temporală a trăirii. Intensitatea emoțiilor și a gândurilor trăite este intrinsec impermanentă întrucât intensitatea oricărui conținut trăit inevitabil dispare îndată ce acesta devine un conținut trecut, un conținut ne trăit. Prin a fi conștienți de impactul timpului asupra trăirilor, poate ne putem raporta mai bine la viața noastră pe termen lung. Poate, prin a fi conștienți de acest impact, ne va fi mai greu să fim seduși de impulsul intens al râvnirii gratificării instanțe. Tind să cred că, prin a fi conștienți de relativitatea intensității unui eveniment în funcție de poziționarea sa temporală, ne putem separa mental de țesătura trăirilor acum trăite și ne putem raporta la axa temporală în întregimea sa, adică, la topografia temporală a existenței.