Despre necunoscut și ambiguitate: o analiză a impermanenței

Lumea este un cuvânt polisemantic și din punct de vedere metafizic o enigmă. Nu se poate vorbi de o unitate pură: există cel puțin două moduri de a te raporta la modul în care timpul există, timp ca obiectivitate vs timpul ca iluzie. Nu se poate vorbi de o autonomie radicală: tu ești tu exclusiv prin interacțiunea cu ceilalți și cu toate chestiile din jur care te alcătuiesc. Din aceste două motive, nu ne putem raporta simplist la realitate, adevăr, subiectivitate și tot așa.

Prin a ne raporta simplist, deși ni se inoculează impresia că totul este calm și constant, noi devenim incapabili de a ne adapta la schimbare. Astfel, raportarea simplistă este o formă de atrofiere, de alienare, de întemnițare. Pare prea dramatic? Poate, însă așa stau lucrurile. Și ce dacă? Există oare o singură opțiune: cea de a ne chinui viața prin a ne lăsa păgubași obsesiei de a cântării toate alternativele posibile și a nu ne opri din cercetat? Nu asta susțin! Există o nevoie reală de certitudini, însă acestea pot coexista cu deschiderea radicală către realitate și cu îmbrățișarea unei doze de incertitudine.

Rețeta? Să îi dăm voie necunoscutului să existe însă să îl considerăm, în sine, ca necunoscut, ca pe ceva cunoscut. Adică, necunoscutul ca atare devine ceva cunoscut. Nu îi descoperim conținutul, pe acesta nu îl putem știi atâta timp cât este necunoscut. Însă, prin a înțelege relația dintre cunoscut și necunoscut, noi ne putem adapta la acesta. Care este relația? Necunoscutul este ceea ce nu putem amplasa în vreo categorie sau cutiuță. Cunoscutul este ceea ce respectă marginile a ceea ce ne putem reprezenta. Astfel, necunoscutul este un vid mental, o lacună, un hiatus în pricepere. Și ce dacă? Cum ne ajută definirea necunoscutul ca lacună și a cunoscutului ca plinătate? Dacă necunoscutul este absență, iar cunoscutul este prezență, atunci ne putem raporta la necunoscut într-un mod constructiv, adică îl putem situa la granița dintre absență totală și conținut, doar dacă necunoscutul devine, pentru noi, o zonă de ambiguitate. Necunoscutul: între A și B. Cunoscutul: A și B. Astfel, necunoscutul este ceea ce se află în mod nedeterminat, nelocalizat, fluctuant. Însă, atâta timp cât este necunoscut, acesta nu poate fi determinat, localizat, static. Raportarea la necunoscutul ca lacună și a cunoscutului ca plinătate ne ajută prin a ne învăță se ne raportăm la necunoscut ca la ceva ambiguu, ca la ceva ale cărei umbre o putem pipăii.

În concluzie: viața este doar un mister? Să ne oprim din cercetare, să fim resemnați și să punem eticheta de "ambiguu" pe tot și toate? Nu, putem avea atât chestii clare cât și chestii neclare: o chestie poate avea, de exemplu, 50-60% mister sau doar 1% mister. Depinde de caz! Așadar, putem pipăi ceva atât cu claritate, cât și cu un soi de simț, de intuire, de înțelegere aproximativă a necunoscutul. Ne putem deschide perspectiva către necunoscut prin a pricepe că atât ambiguitatea cât și certitudinea se află în tot și toate— inclusiv ceva evident precum „1+1=2” are o latură ne amplasabilă într-o cutiuță; „1+1=2” nu are cum să includă, atâta timp cât rămâne exact "1+1", toate numerele situate între "1" și "0". Astfel, orice chestie are o doză de: necunoscut, spațiu deschis sau schimbare.

Prin a ne adapta la necunoscut, la schimbare, noi ne putem adapta la fluxul etern al realității care face ca totul să fie impermanent. Dacă pierdem ceva, ne adaptăm la noua chestie, la modul de a exista fără acel ceva. Dacă primim ceva nasol, ne adaptăm prin a descoperi cum să îi facem față. Intenția mea, prin a vă invită la complexitate și receptivitate către realitate, este să ofer un cârlig pentru a fi mai puțin identificați cu sau afectați de ceea ce vi se întâmplă.