Compasiunea: un compas
Compasiunea este ceea ce ne unește întrucât noi suntem noi înșine doar în măsura în care ne dăm voie să fim deschiși către ceea ce se află în jurul nostru, iar asta îi include, adesea, pe ceilalți.
Nu obții o satisfacție cu adevărat îmbogățită când ceea ce tu obții este în detrimentul cuiva. Doar pentru că propria-ți minte nu pricepe consecințele acestui mod de a obține ceva, asta nu înseamnă că acestea nu există. Când tu o duci “mai bine” întrucât te-ai folosit de cineva pe care l-ai abuzat, tu ai pierdut o parte din tine. Tu ai pierdut o parte din tine întrucât tu ești ceea ce ești, cu propria-ți minte și propriu-ți corp, exclusiv datorită propriei deschideri către realitatea, ceilalți și infinitate. Dacă nu exiști într-un mod deschis către ceea ce este în jur, atunci tu îți micșorezi aria a ceea ce poți trăi, adică, a ceea ce poți deveni. Tu ești tu însuți exclusiv datorită deschideri către realitate întrucât aceasta este sinonimă cu existența conștientă, adică, cu o existență în care ai stări conștiente, în care ai trăiri, în care nu dormi continuu și în care te poți bucura de aroma cafelei și a răsăritului de soare, adică, această deschidere este sinonimă cu o existență în care tu ești tu prin modul în care ești connectat la și impactat de tot ceea ce te înconjoară.
Fără a apela la argumente sofisticate, este ușor de arătat că mediul din jur ne impactează profund. Epigenetica și viața zilnică ne arată că mediul în care am sălășuit încă din burtă ne sculptează, iar atunci când nu suntem conștienți de impactul acestuia, noi doar ne protejăm pe noi înșine. Este comfortabil să te vezi pe tine ca absolut autonom. Însă, asta nu se poate. Fără oxigen, fără hrană și apă, nu poți trăi! Aerul nu este în tine înainte de a-l inhala. Hrana nu crește în Mega Image, iar apa nu se materializează în peturi de plastic sau robinete. Impactul mediului asupra ta, la nivelul psiho-social, este imens; fără prietenii și trăiri noi, tu rămâi izolat într-un orizont obtuz. Fără a fi în contact cu alteritatea, tu rămâi închistat în tine fără a te putea bucura, de fapt, de viitor.
Este adevărat că, dacă te afli în contextul material potrivit, te poți bucura prin a-l răni pe celălalt fără a fi afectat; ba mai mult, tu o poți duce excelent tocmai pentru că îi trădezi pe ceilalți, de exemplu, bogăția obținută de politicieni, adesea, este obținută exclusiv datorită unei practici constate de a se folosi de cei din jur. Însă, acest “o poți duce excelent” este o iluzie întrucât tu pierzi, de fapt, ceva de zeci de ori mai important. Acest ceva este capacitatea de a fi deschis în mod autentic către realitate. Da, asta pare doar filosofie sau o povață simplistă, însă aserțiunea anterioară constituie un adevăr. Să spunem că o persoană, Sabin, o duce excelent după ce fură idea lui Matei, iar Sabin nu are nici măcar cel mai mic regret pentru acțiunile sale. De asemenea, Matei este incapabil emoțional de a riposta. Nimeni nu știe că Sabin a furat idea lui Matei. Astfel, Sabin trăiește bine mersi, de fapt, are parte de stări foarte plăcute, de o familie fericită și tot așa.
Unde se rupe filmul? Cum poate cineva să susțină că Sabin, fără să-și dea seama, este mai nefericit decât Matei? Sabineste mai nefericit decât Matei întrucât, deși are stări fiziologice mult mai pozitive decât Matei, Sabin, în urma obținerii stărilor sale fiziologice plăcute prin a-l vătăma pe Matei, își are propria conștiință alterată în următoarele două feluri:
Dacă Sabin obține bani sau alte recompense materiale din vătămarea lui Matei, atunci Sabin s-a auto-alienat, adică, pentru a putea să îi facă rău lui Matei, s-a făcut pe sine incapabil de a deveni conștient de trăirile lui Matei. Cum adică? Vrei să spui că Sabin nu își mai poate imagina suferința lui Matei? Dacă Sabin este un fenomenolog, precum Heidegger, atunci acesta își poate continua profesia bine mersi, nu? Să spunem că avem un psihopat/sociopat “empatic”. Nu ar fi empatia acestuia un contraexemplu ideal? Nu chiar, doar pare unul. “Empatia” psihopatului/sociopatului este o pseudo-empatie. Când un non-psihopat sau un non-sociopat empatizează, acesta resimte stările celuilalt și este capabil, adesea, să își transforme propria perspectivă întratât încât să priceapă, prin toți rărunchii, că celălalt este, în spatele tuturor aparențelor, identic cu sine și că distanța dintre propriul ego și cel al celuilalt este, în mod fundamental, aparentă. Adesea, non-psihopatul/non-sociopatul—chiar dacă nu în mod explicit—pricepe ceea ce am articulat anterior. Prin a pricepe cele spuse anterior, non-psihopatul/non-sociopatul este o persoană care poate rezona nu numai cu emoțiile celuilalt, ci cu celălalt ca atare.
Dacă Sabin, prin a-i face rău lui Matei, a obținut o avere mare, atunci Sabin, deși are stări fiziologice mult mai plăcute și rafinate decât Matei, se auto-privează de versiunea lui care, prin a-l fi ajutat pe Matei, ar fi obținut o perspectivă net îmbogățită asupra întregii existențe. Cum adică? Prin a-l ajuta pe Matei, Sabin și-ar fi întărit predispoziția de a fi receptiv la ceea ce-l înconjoară. Astfel, Sabin și-ar fi potențat deschiderea către realitate, indiferent dacă aceasta este către cățeluși, oameni, stânci, sau mizeria din curte. Nu te poți deschide, realmente, nu îți poți da voie să te schimbi, să descoperi chestii noi, dacă nu îți dai voie să fi atins de acel ceva, de acea alteritate, de la care “înveți”.
De unul singur formezi o lume, iar împreună formăm o infinitate de lumi. Prin a-i face bine altuia, tu îți antrenezi predispoziția de a te deschide către un număr mai mare de existențe. Întâlnirea dintre două lumi, prin schimbul de impresii, duce la nașterea de lumi care nu sunt situate în interiorul unei minți, ci în mai multe minți sau la intersecția dintre ele. În concluzie, compasiunea este acel compas care, prin a ne face receptivi la ceilalți, ne permite să rezonăm cu ceilalți și să creăm, împreună cu aceștia, o infinitate de lumi!
