A răsărit 2026

A mai trecut un an! Este adevărat, este tot timpul adevărat că timpul trece. Însă, atunci când o armată de artificii zboară prin văzduh, acest adevăr evident devine special, adică devine pretextul unei sărbători. În acest articol, voi articula câteva aspecte ale naturii bizare a timpului. Este timpul real, este o convenție intersubiectivă sau este un produs al minții? Niciuna, toate trei sau întrebarea pusă este absurdă. Răspunsul meu: niciuna și toate cele trei. De ce contează întrebarea pusă mai sus? Contează întrucât elucidarea modului în care timpul există ne ajută să ne clarificăm modul în care viața noastră se desfășoară. Susțin că o temă atât de abstractă are un impact concret: da, are, întrucât abstractul este o rafinare a ceea ce este concret, este o analiză și elucidare a subtilităților concretului. Pentru a merge direct la concluzie, scrolați până la secțiunea “Deci, de ce contează toată această pălăvrăgeală”.

Cele două laturi

Prima latură, cea a raportului dintre minte și realitate

Conform primei laturi, niciuna dintre cele trei opțiuni nu pot fi adevărate întrucât toate cele trei opțiuni contrazic felul în care timpul “se desfășoară” în cadrul trăirilor. A susține existența timpului trăit ar însemna a ignora faptul că ceea ce ne este dat în trăire este doar iluzia existenței timpului, iluzia existenței unui timp care să coincidă cu desfășurarea obiectivă a chestiilor. Altfel spus, având în vedere raportarea minții la realitate, timpul este o iluzie. Mintea nu poate accesa, prin trăiri, timpul obiectiv. Însă, a susține că timpul este o iluzie, în cadrul raportului dintre minte și realitate, nu este echivalent cu a susține că timpul este un produs al minții? Nu, întrucât ceea ce mintea produce în trăire nu este timpul, ci iluzia existenței acestuia.

Cea de-a doua latură, cea a realității obiective

Conform celei de-a doua laturi, toate cele trei opțiunile sunt adevărate: timpul este real, este o convenție, este un produs al simțurilor. Timpul este real întrucât procesele fizice respectă desfășurarea în timp, în pofida faptului că acesta nu este echivalent nici cu poziția limbilor ceasului și nici cu ceea ce mintea născăcește prin generarea de trăiri.

În mod obiectiv, timpul și spațiul formează fabrica ondulatorie spațiu-timp. În mod obiectiv, ceasurile sunt compasul civilizației. În mod obiectiv, mintea noastră există, indiferent de natura acesteia: Este mintea o latură a creierului sau este imaterială? Nu știu.

Cum coexistă cele două laturi?

Există o tensiune între prima latură și ceea de-a doua latură. Prima latură susține că toate trei sunt false, iar a doua susține că toate trei sunt adevărate. Tensiunea este rezolvată în felul următor: prima latură este din perspectiva raportului minții la realitatea obiectiv, iar cea de-a doua latură este doar din perspective realității. Fiind perspective diferite, aceste două laturi nu se contrazic.

Dacă ne referim exclusiv la ceea ce mintea generează, fără a ne raporta, în vreun fel, la lumea exterioară, atunci există un “timpul subiectiv”. Însă, dacă analizăm subiectivitatea în raport cu lumea exterioară, atunci subiectivitatea este lăcașul iluziilor.

Dacă ne uităm exclusiv la realitatea obiectivă, atunci timpul este atât o convenție cât și un adevăr fizic și un rezultat al propriei minți. Însă, întrucât putem trăi lumea doar prin prisma interpretării propriei minți, noi nu putem, prin simțuri, să trăim timpul ca pe ceva obiectiv real. Astfel, noi nu putem, în cadrul trăirii, să accesăm adevărurile redate de cea de-a doua latură. Deși trăirile noastre nu radau această latură, noi o putem pricepe cu ajutorul abilității noastre de a ne raporta la enunțuri adevărate și intengibile.

Deci, de ce contează toată această pălăvrăgeală

Și ce dacă există o mare tensiune între: A) timpul redat prin prisma unei raportări obiective și B) timpul redat prin prisma relației minte-realitate?

Pentru că A) și B) sunt două moduri diferite de raportare, validitatea lor ne arată că nu ne putem raporta la timp într-un singur fel. Prin a ne împiedica astfel, ne împiedică să ne raportăm la timp într-un mod simplistă. Întrucât timpul este “tot timpul prezent” în viața noastră, schimbarea raportării la timp aduce cu sine schimbarea raportării la viață. Astfel, validitatea lui A) și B) împiedică o raportare simplistă la viață.

Deși raportările simpliste, ne conferă adesea un sentiment, acestea ne țin captivi într-un frame îngust, iar un astfel de frame ne încurajează să fim orbi la opțiuni multiple. Întrucât orice opțiune poate dispărea, îți este de mare ajutor să fii deschis către opțiuni noi.