A răsărit 2026

A mai trecut un an! Este adevărat, este tot timpul adevărat că timpul trece. Însă, atunci când o armată de artificii zboară prin văzduh, acest adevăr evident devine special, adică devine pretextul unei sărbători. În acest articol, voi articula câteva aspecte ale naturii bizare a timpului. Este timpul real, este o convenție intersubiectivă sau este un produs al simțurilor? Niciuna, toate trei sau întrebarea pusă este absurdă. Răspunsul meu: niciuna și toate dintre cele trei. De ce contează întrebarea pusă mai sus? Contează întrucât elucidarea modului în care timpul există ne ajută să ne clarificăm modul în care viața noastră se desfășoară. Susțin că o temă atât abstractă are un impact concret: da, are, întrucât abstractul este o rafinare a ceea ce este concret, este o analiză și elucidare a subtilităților concretului. Pentru a vă duce direct la concluzie, scrolați până la secțiunea “Deci, de ce contează toată această pălăvrăgeală”.

Cele două laturi

Prima latură, cea subiectivă: timpul nu există

Prima latură a răspunsului la întrebarea inițială—este timpul real, este o convenție intersubiectivă, este un produs al simțurilor—este următoarea: este dezirabil ca niciuna dintre cele trei opțiuni să fie adevărate, conform primei laturi, întrucât asta ar însemna ca prima latură să fie disproporțională ce cea de-a două. Prima latură, ideal, ar trebui să îți arate că niciuna dintre opțiuni nu este reală. Așa cum o să vedeți, a doua latură clar redă ca pe toate trei ca adevărate.

Conform primei laturi, niciuna dintre cele trei opțiuni nu pot fi adevărate întrucât acestea contrazic felul în care timpul se desfășoară în cadrul trăirilor. De exemplu, a susține existența obiectivă a timpului ar însemna a ignora faptul că acesta poate fi, în mod senzorial, trăit decât în modul în care simțurile noastre ni-l înfățișează. De asemenea, timpul nu poate fi doar o convenție întrucât acesta este o iluzie care doar pare reală datorită modului în care simțurile ne înfățișează realitatea. Însă, a susține asta nu înseamnă tocmai a suține că, în conformitatea cu orizontul trăirilor, timpul este un produs al simțurilor? Nu, deloc. A susține că timpul este o iluzie produsă de simțuri nu este tot una cu a susține că timpul, ca atare, este produsul acestora. Altfel zis, timpul nu este produs de simțuri, ci  este o iluzie generată prin modul încare mintea interpretează informațiile primite prin simțuri.

Conform primei laturi, dacă una dintre cele trei opțiuni este adevărată, atunci proporția dintre valorile de adevăr ale laturii nr.1 și cele ale laturii nr. 2 este spartă. Acesta este un argument estetic, iar astfel, nu joacă un rol, cu adevărat, în a ne desluși natura timpului. Însă, acesta are valoare ilustrativă prin a ne înfățișa tensiunile dintre cele trei opțiuni în cadrul primei laturi. Argumentul “estetic” este următorul: dacă timpul este real, atunci acesta nu este o convenție sau o născocire a creierului. Dacă timpul este o doar convenție, atunci acest nu provine nici din exterior și nici din activitatea simțurilor—ai putea spune că este atât o convenție intersubiectivă cât și un adevăr transcendental care ține de modul în care simțurile noastre operează. Însă, nu îmi voi construi discursul pe această cale compatibilistă. Adică, este a) o convenție intersubiectivă și nimic altceva sau b) un adevăr transcendental al sensibilității și nimic altceva: este a sau b, și nu ambele. De ce un argument care face apel la valoarea estetică a ceva nu poate fi folosit pentru a demonstra că natura a ceva este într-un anumit fel sau altul? Răspunsul: estetica, ca atare, nu are valoare epistemică. Adică, valoarea estetică a ceva nu ne relevă valoarea de adevăr a oricărui enunț despre acel ceva. Estatica se ocupă cu frumosul/urâtul, nu cu adevărul/falsu.Studiul cunoașterii, epistemologia, are ca scop stabilirea condițiilor în care un subiect cunoscător ajunge, în mod sistematic, să genereze numai enunțuri adevărate. Frumosul, este ceea ce caută estetica. Adevărul este ceea ce caută epistemologia. Astfel, un argument estetic pentru a susține că un enunț anume este adevărat

A doua latură: cea obiectivă, timpul există

A doua latură ne arată că toate cele trei opțiuni sunt adevărate sub un alt raport. Faptul că prima și cea de-a doua latură sunt laturi diferite, adică raportări diferite, ne salvează de la derapajul într-o contradicție grosolană. Conform primei laturi: toate cele trei opțiuni sunt false. Conform celei de-a doua laturi: toate cele trei opțiuni sunt adevărate. Adică, conform laturii nr. 2, timpul este real, este o convenție și este un produs al simțurilor. Timpul este real întrucât procesele fizice respectă desfășurarea în timp, în pofida faptului că acest timp obiectiv nu este identic cu timpul redat prin limbile ceasului și cu cel redat prin simțuri. Simțurile, în primul rând, în contextul transcendental al subiectivității, se referă la fluxul experienței care este în mod intrinsec succesiv (temporal), înainte de a fi populat cu obiecte care ne sunt înfățișate în mod simultan (spațial). Așadar, acum vă întrebați: cum pot coexista aceste două laturi opuse ale monedei, respectiv, aserțiunea că cele trei opțiuni sunt incompatibile versus aserțiunea că toate trei sunt, “simultan”, adevărate. Răspunsul cel mare: având în vedere trăirea umană, cele trei opțiuni se exclud—iar pe acest plan timpul este în primul rând această structură care ne face să avem trăiri care se desfășoară simultan. O mică paranteză despre ce zice Kant: conform lui, timpul este intuiția, adică, facultatea care ne permite să fim conștienți că tot ceea ce percepem  ca fiind distribuit simultan, adică în spațiun, este astfel distribuit în relație cu un “ceva” care are aceste trăiri, adică, cu un eu care se desfășoară temporal. Succint spus, conform lui Kant, timpul este intuiția simțului intern.

Însă, dacă ne distanțăm de latura monedei care este a subiectivității, adică cea a modului în care ne sunt nouă înfățișate chestiile din jur, atunci cele trei opțiuni co-există. Altfel spus, în sine, toate cele trei opțiuni sunt adevărate: timpul ca o convenție, timpul ca un adevăr fizic, timpul ca o activitate a simțurilor. Însă, noi, ca bieți muritori, nu putem să pricepem, prin simțuri, aceste opțiuni ca fiind simultan adevărate. Adică, putem fii de acord cu enunțul “timpul fizic există” înainte de a fi studiat fizică, însă noi, ca subiecți cu simțuri, nu putem percepe realitatea decât prin simțuri. Ne putem raporta în mod abstract la obiectivitatea timpului, a spațiului, la fizică quantică, etc… Însă, noi avem trăiri doar în cadrul orizontului conferit de propriile simțuri. Astfel, simțurile ne înșeală — ce surpriză ! Din perspectivă pur obiectivă, timpul și spațiul sunt întrunite într-o fabrică care se ondulează, # Einstein. Din perspectivă pur obiectivă, ceasurile ne conferă un compas al civilizației. Din perspectivă pur obiectivă, simțurile noastre există.

Deci, de ce contează toată această pălăvrăgeală

Și ce dacă există o mare tensiune între A) timpul redat prin prisma unei raportări obiective: în care toate cele trei opțiuni sunt adevărate și B) timpul redat prin prisma simțurilor?

Răspunsul la această întrebare crucială, adică, de ce ar conta faptul că ambele sunt adevărate este următorul: fiind două raporturi diferite, acestea, deși nu ne duc la contradicție, ne arată că cele trei opțiuni pot fi pricepute în cel puțin două feluri, respectiv, A) și B); astfel, nu există o unitate fundamentală, un singur fel de a ne raporta la timp. Întrucât tot ceea ce facem, cel puțin așa cum ni se înfățișează în trăire, se află sub egida timpului, tensiunile conceptuale având în vedere natura acestuia aduc cu sine și necesitatea revizuirii raportării noastre la viață. Întrucât timpul este atât obiectiv, real, cât și subiectiv, adică iluzoriu, acesta nu poate fi încadrat într-un cadru: i) timpul, fiind iluzoriu, nu se bucură de o existență externă în conformitate cu cea internă, cu cea a simțurilor,  ii) timpul, fiind simultan obiectiv ca realitate fizică, convenție și născocire a simțurilor, acesta nu poate fi tratat ca o iluzie în față de care să fim indiferenți. Timpul subiectiv este o iluzie de care ne pasă.

Trebuie să ne raportăm la timp atât ca la ceva real (latura nr.2) cât și ca la ceva iluzie (latura nr.1). Oricare eveniment din viața noastră este, cel puțin având în vedere timpul, un eveniment care este real și iluzoriu simultan, depinzând de latura pe care o alegi, nr.1 sau nr.2. Fiind simultan real și iluzoriu, acest eveniment nu este unilateral, nu este ceva în față de care să ne agățăm ca și cum ar fi limpede ce să facem cu el. Fiind complexă, realitatea ni se prezintă în multe feluri. Pare banal, însă așa cum ne-a arătat analiza anterioară, existența acestor feluri împiedică o raportare simplistă. Deși ne conferă un sentiment de siguranță, o raportare simplistă, adesea, ne ține captivi într-un frame cognitiv îngust. O raportare simplistă încurajează o raportare în care, în loc să vedem laturile și opțiunile multiple conferite de o chestie, noi devenim convinși de existența unei singure opțiuni. Întrucât existența vreunei opțiuni, nu contează care, nu este (veșnic) garantate, găsirea de alternative face parte din a te descurca în viață.