O rărire a interpretărilor

Omul, prin a fi născut, se încumetă la a fi martor la multe. Înainte de a fi o persoană, membrul unei comunități sau cineva care o reneagă în favoarea a altceva, acesta pare a fi un observator, adică, un ceva care trece prin, are și experimentează stări conștiente. Conștiința sau mintea, adică acea instanță care are stări conștiente, le face pe toate acestea prin a fi într-un sau a fi un corp. Conștiința și corpul sunt simultan separate și unite. Astfel, nu se poate alcătui un punct de vedere absolut asupra raportului dintre observator, minte și corp. Din acest motiv, nu poate exista o interpretare totală prin care să ne auto-definim. De ce ar trebui să pălăvrăgim despre absența interpretării totale și consecința acesteia? Ar trebui să ne pese întrucât, prin a pălăvrăgi despre cele menționate mai sus, noi devenim conștienți de modul în care interpretăm tacit realitatea prin prisma relației dintre sine și corp. Adică, interpretăm realitatea ca fiind una care (ne) ignoră, afectează sau salvează; interpretăm realitatea ca fiind una care ignoră, afectează sau salvează acel sine care suntem. Aici, noi ne referim prin termenul sine la acel observator, la acel martor silențios al tuturor trăirilor. Long story short, prin a ne uita la aceste moduri de interpretare, noi descoperim cum să fim zen.

Noi ne raportăm adesea la relația dintre observator și corp în două feluri: a) observatorul și corpul sunt de același tip, b) observatorul și corpul sunt distincte. În funcție de modul de raportare pe care îl selectăm, au loc următoarele consecințe: A) Dacă considerăm relația dintre cele două ca fiind una între două aspecte strâns unite ale aceleiași chestii, atunci se produce o identificare care ne inoculează impresia că a îți avea corpul vătămat este echivalent cu a fi vătămat: adică, tu = corpul; B) Însă, dacă le considerăm ca fiind separate, adică, dacă considerăm, cum am ilustrat mai sus, că între observator și tot ceea ce îl înconjoară există un hău, atunci noi ne identificăm cu acest observator, adică, noi îl interpretăm ca fiind însăși esența noastră.  

Ok, însă nu este tocmai asta starea în care, prin a pricepe relația strânsă dintre observator și “a fi”,  nu ne mai identificăm cu corpul și lumea din jur? Într-adevăr, când ne identificăm cu observatorul, noi suntem mai puțin condiționați de ceea ce (ne) înconjoară. Însă, este această identificare cu observatorul punctul final? Doctrina indiană Advaita Vedanta ar zice că da. Însă, urmând calea Budistă, voi respinge orice apel la postularea unui “eu”, indiferent dacă acesta este material, imaterial, transcendental, etc. Motivul acestei respingeri: dacă (te) identifici cu observatorul, atunci (îți) sporești obișnuința de a respinge noul în favoarea unui model, în favoarea unui ceva care a apus. Respingerea noului îți poate spori impresia siguraneți însă, prin a îl respinge, devii incapabil de a te adapta la neprevăzut. Din acest motiv, orice perspectivă unilaterală asupra raportări dintre observator și lume este dăunătoare. Fără adoptarea unei anumite raportări, adică, fără adoptarea ueni perspective unilaterale, nu mai poate avea loc acea izolare în față de nou. Prin a fi mai deschiși către nou, însă fără a fi complet lipsiți de interpretări, noi devenim mai zen; voi articula într-un alt articol, sper, relația dintre interpretare, bunăstare și teroare.

Despre observator

Te trezești, te culci, mănânci, te speli, te duci la serviciu… toate acestea formează un flux în care totul curge înainte. Însă, rămâne ceva constant, acest observator. În străfunduri, tu ești această instanță care observă, dinăuntru, tot ce se petrece în jurul acestui corp considerat de minte drept “corpul meu”. Conceptul “eu” și toate acele concepte care decurg îndată ce observatorul se încrede în acest concept, nu au realitate de sine stătătoare. Adică, acestea sunt doar convenții menite să ne ușureze tentativa de a (ne) exprima viața lăuntrică. Nici vorbă nu este aici de respingerea propriilor preferințe și aspirații sau de negarea faptului că toate trăirile se învârt în jurul unui “subiect” cunoscător. 

În cadrul trăirii: trăirea are loc ca un flux care este trăit ca un flux unitar, ca un flux care are un punct central, un “subiect” care este impactat de un “obiect”. Însă, acest “subiect” nu este un eu—există multe feluri de a defini eul; eu doar aleg unul dintre ele. Astfel, există un așa zis eu dat modul în care trăirile sunt orânduite, însă acesta este observatorul menționat mai sus. Acesta nu este o persoană, nu are preferințe: doar vede. Tot ceea ce vine după, adică personalitatea, impulsurile, amorul, teroarea … toate acestea sunt derivate ale modului în care mintea inconștient cataloghează tot ceea ce, prin corp, se transformă în trăire.

Raportul minte-corp: cine influențează pe cine?

Cine conduce: mintea sau corpul? Ambele: mintea și corpul se influențează reciproc. Cele două se influențează reciproc întrucât corpul este atât haina (unealta) cât și originea/cauza minții. Aceste două moduri de a vedea raportul dintre minte și corp sunt aparent incompatibile. De fapt, cele două raportări merg împreună întrucât ele se află în registre diferite.

Primul registru

Corpul este originea minții întrucât fără sistem nervos nu poate fi alcătuită acea structură, adică acel mănunchi de programe care să permită, prin sinergie, formarea a ceea ce noi numim conștiință. Astfel, fără creier și interacțiunea acestuia cu mediul, nicio ființă conștientă nu poate apărea. Conform acestui registru, mintea, incluzând observatorul, nu este în niciun fel distinctă de corp. Fiind o parte a corpului, mintea nu este un ceva care este în mod intrinsec separat de corp. Astfel, impresia din cadrul trăirii că există un observator distinct de corp este doar un mod de prezentare; în cadrul primului registru, corpul și materia sunt tot ceea ce există în mod veritabil.

Al doilea registru

Corpul este veșmântul minții întrucât, privit dinăuntru, corpul este doar un vehicul, este doar interfața prin care mintea pipăie lumea. Când îți deschizii ochii, tu îți vezi propriile mâini și picioare, tu îți simți corpul ca pe un obiect strâns legat de “tine”.  Astfel, tu îți trăiești corpul ca pe ceva înrudit însă distinct de “tine”, adică, corpul nu este egal cu acel observator. În concluzie, corpul este un veșmânt al minții într-atât cât, prin prisma trăirii conștiente, corpul nu este echivalent cu observatorul menționat anterior.

Cine influențează pe cine

Întrucât corpul este atât veșmânt cât și fundament al minții/conștiinței, nu se poate articula o raportare unilaterală și absolută. Adică, nu putem pune coprul pe tron și nici nu îl putem da jos de pe tron. Totul, în acest caz, depinde de perspectivă. Astfel, suntem o parte a corpului, a lumii, în timp ce noi, simultan, suntem distincți în față de acestea. Fără a ne putea reduce perspectiva la un singur mod de raportare, noi nu putem să ne agățăm de unul dintre cele două registre, iar fără a ne putea agăța astfel, noi nu putem, în mod valid, să ne interpretăm raportarea la lume într-un singur fel.

Concluzie

Recapitulare: eul este suma tuturor interpretărilor unei minți asupra relației minte-corp; nu există o interpretare unilaterală și legitimă a relației minte-corp. Având în vedere relația corp-minte, există două mari interpretări unilaterale (iar astfel, ilegitime) ale relației observator-corp: a) observatorul și corpul, părând identice, sunt interpretate ca formând un “eu” care este considerat atât observator cât și o victimă sau un învingător, b) observatorul și corpul, fiind date drept distincte în trăire, sunt interpretate ca fiind în mod absolute distincte. Prima interpretare este unilaterală întrucât, în cadrul trăirii, observatorul este dat ca fiind distinct de corp. A doua interpretare este unilaterală, întrucât, în cadrul fizico-chimic, corpul este cel care generează observatorul, iar, conform acestei interpretări, observatorul este doar un mănunchi de neuroni.

Astfel, pentru că nici una dintre cele două interpretări nu poate explica pe deplin relația observator-corp, noi nu ne putem interpreta trăirea ca aparținând unui “eu” situat în cutare sau cutare raport cu realitatea. O putem interpreta astfel doar în cadrul uneia dintre cele două interpretări menționate mai sus. Însă, toate acestea sunt interpretări. Acum urmează întrebarea: și ce dacă? Răspuns: Prin a ne da seama că nu putem pune degetul pe relația observator-corp, noi nu ne putem identifica nici cu corpul, nici cu observatorul și nici cu suma interacțiunii dintre cele două. Pentru că lucrurile stau astfel, noi, dacă pricepem atât intelectual cât și senzorial toate acestea, noi nu ne vom mai putea raporta la lume nici prin prisma identificării cu observatorul și nici prin prisma identificării cu corpul. Astfel, ne vom elibera de majoritatea interpretărilor și vom fi mult mai deschiși către nou, către realitate. Prin a ne elibera de majoritatea interpretărilor, (noi) vom fi mult mai zen. Cum am zis mai sus, sper că voi scrie un articol despre relația dintre interpretare, bunăstare și teroare.