Masking și eul. Care eu?

Să exiști într-o manieră autistă, să fii ceea ce ești însă altfel, este o provocare. Tu ai de suferit atunci când te afli într-o lume editată pentru a îi ajuta pe cei care sunt ceea ce sunt într-un mod diferit de al tău. Da, am făcut masking—nu mi-am dat seama de asta până acum. Nu am făcut masking pentru a face față la un ceva anume, în mod voluntar. Societatea și propriul inconștient m-au înfășurat într-o mască, iar astfel, metaforic vorbind, m-am dedublat prin a adăuga deasupra sinelui meu real un sine care se mișcă și se supune obiceiurilor tradiționale și contemporane.

Pentru a face masking, am executat în mod inconștient următorul script: dacă o persoană zice ceva, aștept pentru identificarea indiciilor corporale, afective și contextuale prin intermediul cărora pot extrage o interpretare a intențiilor sale. Îndată ce am extras interpretarea, pentru a o putea procesa, trebuie să o transcriu într-un mod în care o pot converti într-o serie de acțiuni care respectă atât normele de interacțiune tacită, specific neurotipică, cât și direcția intențiilor mele. În loc să stabilesc limitele unei conversații și să specific ce mi-ar face plăcere să vorbim în mod direct, practica neurotipică implică un procedeu tacit de a te folosi de context pentru a direcționa atenția și interesul celuilalt către ceea ce te interesează. Această manieră tacită de exprimare nu îmi va putea devenii cu adevărat second nature întrucât nu pot, în mod nativ, să mă raportez la celălalt prin prisma unei hărți ambigue și îmbogățite cu cu reguli aproximative.

Al doilea mod în care fac masking este cel în care mă străduiesc să fiu suficient de maleabil in fața un orar imprevizibil sau alterat de contexte neobișnuite. Nu am numit asta masking până acum însă, de fapt, este. Mă pot adapta la un context neprevăzut, fără să mă supăr, însă nu o pot face fără a trebui să consum destul de mult carburant. Acest fel de masking pare foarte asemănător cu trăirea neurotipică de a fi constrâns să te tot conformezi la așteptări aspre, însă diferența constă în faptul că, fiind autist, consum mai multă energie pentru a face față la situații noi.

Tot ce am zis mai sus nu șterge cu buretele avantajele adaptabilității într-o interacțiune cu cineva care există într-un mod diferit decât al tău. Nu este nimic de criticat în dorința de a te adapta la un fel diferit de a socializa. Existența masking-ului arată existența unei nedreptăți doar atunci când nevoia de a te adapta la un mediu editat pentru un alt neurotip decât al tău este constantă și provine din lipsa resurselor necesare unei interacțiuni în care toate neurotipurile aflate într-un dialog pot face apel la resorturile idiosincractice propriului neurotip. În spatele masking-ului sunt eu și prin masking mă exprim tot eu, iar acest eu care nu este o mască se află într-un flux perpetuu. Astfel, însăși întrebarea “care eu?” este în mișcare și nu își poate satisface tânjirea după un răspunsă definitiv.