Vocea, parentingul modern și neuronormativitatea
Există așa ceva ca o voce proprie?
Care îți este propria voce? De unde se poate știi, încă de când ești mic, ce din ceea ce faci și spui este intrinsec ție? De unde să știe cei din jur dacă ceea ce tu faci, ca autist, vine dintr-o manifestare a propriei ființe sau dintr-o manifestare provenită din lipsă de repere? Adică, de unde știu cei din jur dacă refuzul tău, ca neurodivergent, de a face un anumit ceva ține propriu zis de modul tău de a fi sau dacă ține, de fapt, de o raportare eronată la ceea ce te înconjoară?
Cei din jur nu au de unde să știe tot timpul dacă ceea ce tu faci, într-un anumit moment, ține de modul tău propriu de a fi, ca neurodivergent, sau dacă ține de o trăsătură pur contextuală a cărei schimbări nu este, deși ar putea părea la prima vedere, o încălcare a propriei voci. În egală măsură, nu sunt de acord cu modificare unui comportament care poate părea, însă nu este, distinct de modul tău de a fi. Vocea despre care vorbesc, vocea neurodivergentului, precum vocea oricărei persoane, indiferent de neurotip, este una care se schimbă, se ramifică, se transformă, în conformitate cu propriile intenții, iar aceste intenții se construiesc și se schimbă la rândul lor. Nu există o voce, indiferent de neurotip, care să fi venit gata formată. Astfel, există o perioadă în care vocea este volatilă, încă în stare incipientă. Într-o astfel de stare, experiențe care pot părea, prin prisma celor care cred că ți-ai definit deja vocea, o alterare a propriei voci sunt tocmai acele experiențe prin care vocea ți se formează. Vocea nu este neapărat lingvistică și nu trebuie să corespundă cu modalitatea de dialogare internă, e.g., gândire verbală, prin imagini, și tot așa. Prin voce am în vedere acele acțiuni și stări care aparțin modului prin care exclusiv modul tău de a fi își exprimă nevoile. Nu există o voce deja formată, adică, nimeni nu își începe existența prin a exista în maniera unui sistem al cărei autonomie să fie pre-stabilită. Este important să subliniez acest fapt întrucât, prin a arăta că vocea cuiva nu își are trăsăturile redate tot timpul într-o manieră evidentă, voi arăta că a lua în observa modul în care cineva se exprimă nu este suficient pentru a determina dacă acest mod în care se exprimă este o exprimare a propriei voci sau a altceva.
Cum ți se formează vocea?
Vocea își produce continuitatea, adică, își produce modalitatea în care va exista dat modul în care a existat. Nu există voci lipsite de devenire întrucât existăm într-o manieră temporală. Însă, vocea își poate avea devenirea limitată întrucât aceasta poate deveni și într-o manieră care coincide cu modul în care aceasta deja era. Prin a-și croi un stil, vocea începe să capete un caracter distinct, să se individualizeze, să aibă trăsături definitorii. Însă, până când vocea este individualizată, aproximez că desăvârșirea individualizării are loc la liceu, vocea poate fi sculptată de mediu fără ca impactul mediului și transformarea ei să îi fie externă, iar astfel, să îi poată fi contrară.
Parentingul modern și mișcarea neurodiversității
Fiind formată printr-o devenire, vocea nu este statică. Însă, fiind formată printr-o devenire a cărei modalități de a deveni sunt restrânse, vocea ajunge a fi suficient de coerentă și consistentă pentru a se individualiza. Prin a fi o voce care îți definește ființa și a fi o ființă care există în timp, vocea este dinamică și vocea își schimbă maniera de a fi în funcție de stări mentale (gânduri, percepții, etc) și ceea ce este în jur.
Vocea, fiind însăși ceea ce desparte o situație în care modul tău de a fi este exprimat de una în care acesta nu este exprimat, este însăși cheia pentru a elucida problema tensiunii dintre integrarea radicală a parentingului modern—i.e., îndeplinirea preferințelor copilului indiferent de consecințe—și limitarea acestui tip de parenting—i.e., alăturarea îndeplinirii unor preferințe cu o influențare, cel puțin minimală, a acestora. Dacă orice neîndeplinire a preferințelor copilului implică, în mod necesar, o ignorare a vocii acestuia, atunci parentingul modern este justificat inclusiv în versiunea sa radicală. Dacă există cazuri în care un comportament poate fi influențat fără ca propria voce să fie afectată, atunci parentingul modern nu este justificat în versiunea sa radicală.
Întrebarea privind ce înseamnă a fi în conformitate cu standardele neuronormative—i.e., cu acele standarde care stabilesc ce comportamente sunt sănătoase, normale, adecvate—sau a devia de la acestea, stă la baza dezbaterii având în vedere abolirea aplicării intervențiilor comportamentale asupra neurodivergenților. A fi într-un anumit fel în conformitate cu standardele neuronormative poate izvorî din propria voce sau din alți factori. Dacă izvorăște doar din propria voce, atunci aceste standardele neuronormative nu îți îngrădesc vocea. Dacă nu izvorăsc din propria voce, atunci ele îți pot îngrădi vocea. Astfel, a înțelege, a pricepe, a intra în contact cu vocea neurodivergentului este crucial și o intervenție poate fi în mod moral păstrată doar dacă este aliniată vocii neurodivergentului.
Ceea ce leagă parentingul modern de critica neuronormativității așa cum este aceasta implementată în cadrul mișcării neurodiversității este că insistența acesteia de a nu interveni în nici un fel asupra preferințelor neurodivergentului este echivalentă cu imperativul non-interferenței din cadrul parentingului modern radical. Astfel, elucidarea valorii morale a parentingului modern radical are un rol important în a stabili valoarea morală a abolirii aplicării intervențiilor comportamentale asupra neurodivergenților.
Neuronormativitatea și marginile acesteia
Neuronormativitatea, i.e., “sistem[ul] opresiv care crede că există un fel mai bun sau superior de funcționare” (Jane Wise 2026), este cea în față de care mișcarea neurodiversității se opune; mișcarea neurodiversității “este o mișcare care militează pentru justiție socială, drepturi civile, egalitate, respect și incluziune deplină pentru neurodivergenți” (Walker 2021). Prin a fi caracterizată de postularea existenței unui mod superior de funcționare, neuronormativitatea nu ține cont, în mod intrinsec, de vocea copilului, ci de aderarea acestuia la standarde impuse social.
Există un standard neuronormativ al cărei aderare de către societate să fie motivată de trăsături care stau la baza existenței unei specii? Există o obiectivitate în spatele unei postulări neurnormative a unei trăsături? Tind să cred că, în sine, trăsăturile unui organism nu duc la postularea unui mod de funcționare superior. Însă, tind să cred că existența moduri de a fi care, prin exercitarea trăsăturilor lor, cauzează crearea unui mediu stabil și sigur, adică, cauzează îmblânzirea naturii. Din acest motiv, cred că există moduri de a fi care sunt indispensabile Însă, indispensabilitatea lor nu este echivalentă cu superioritatea lor. Spun asta întrucât a fi într-un mediu îmblânzit nu este țelul umanității, adică, îmblânzirea este necesară însă nu suficientă; toate modurile de a fi și trăi sunt intrinsec valoroase, indiferent de impactul și productivitatea acestora. Însăși aserțiunea că valoarea unui mod de a fi este echivalentă cu utilitatea acestuia este o aserțiune care ține doar de aderarea la un anumit standard social, ci nu de un țel înmagazinat în însăși existența noastră.
Astfel, un mod de a fi nu poate fi măsurat, având în vedere valoarea sa, în funcție de criteriile celor din jur. Tu îți stabilești propriile coordonate. Astfel, tind să cred că există moduri de a fi care nu pot fi absente însă care, deși sunt indispensabile, modurile lor de funcționare nu sunt superioare. Astfel, sunt de acord cu activismul neurodivergenților care se opun neuronormativității. Însă, cu ceea ce nu sunt de acord cu mișcarea neurodiversității este cu poziția lor că modul autistului de exprimare trebuie cultivat fără a fi intervenit, indiferent de blândețea tipului de intervenție.
Ideea cheie a acestei secțiuni este că diferența care demarchează promovarea neuronormativității de promovarea afirmării neurodivergenței stă (a) în absența sau prezența non-interferare asupra vocii fiecărui neurodivergent în pare și (b) nu în absența sau prezența non-interferare asupra modurilor neurodivergentului de exprimare; dacă aceste moduri de exprimare sunt în totalitate expresia vocii neurodivergentului, atunci orice interferare asupra acestora este o intervenire asupra vocii neurodivergentului.
Bibliografie
Walker, Nick. 2021. Neuroqueer Heresies: Notes on the Neurodiversity Paradigm, Autistic Empowerment, and Postnormal Possibilities. Autonomous Press.
